Vinuri româneşti impresionante: Minima Moralia Speranţă 2011 (Domeniul Coroanei Segarcea)

În timp ce toţi se grăbesc să consume rose-uri cât mai proaspete, eu am tendinţa de a rămâne blocat undeva în spatele axei timpului. Îmi place riscul în acest domeniu şi nu mă dau în laturi de la a testa tot felul de ciudăţenii şi relicve, demult uitate de publicul consumator.

Gama “high-end” de la Domeniul Coaroanei Segarcea, aka Minima Moralia, este binecunoscută publicului amator de vinuri fine româneşti. Intrigantă prin concept la data lansării, vinurile propuse au stârnit curiozitate, cu toate că preţurile de pornire nu au fost deloc mici. Dar problema preţurilor pentru vinurile româneşti este una veche şi nu este cazul să atac această discuţie aici.

Cum sunt ros de curiozitate în astfel de cazuri, nu am stat prea mult pe gânduri şi am decis să merg împotriva curentului, încercând un rose cu destui ani la sticlă. Şi am avut parte de o experienţă foarte interesantă. Începând cu o culoare care aminteşte de cupru, continuând cu profilul aromatic şi terminând cu textura, pot spune că am avut parte de un rose atipic. Nu numai pentru ceea ce se produce la noi, ci şi pe la alţii prin lume. Nasul vine cu un mix de note florale, condimente, fructe uscate, petale uscate de trandafir şi caramel. După o vreme, pot să jur că am simţit şi o adiere de…bitum. Gustativ, vinul este corpolent dar, în acelaşi timp, afişează o rotunjime şi o eleganţă desăvârşite. Aciditatea, încă bine înfiptă, vine să completeze un tablou extrem de bine închegat şi coerent. Finalul lung şi tonic este dominat de coajă de grapefruit şi, din nou, fructe uscate.

Iată un rose care demonstrează că are puterea de a evolua şi de a câştiga în complexitate, de a se îndepărta de schema previzibilă a acestui tip de vinuri. Nu prea pot spune asta despre multe rose-uri autohtone. Preţul este mare şi, în continuare, consider că se cere prea mult. Dar, în contextul general al pieţei de la noi şi al palierului de calitate, se află în parametrii acceptaţi. Ca de obicei, la final, totul se rezumă la decizia fiecăruia de a da sau nu banii ceruţi pe aşa ceva. Şi nu, nu am devenit peste noapte un fan al rose-urilor. Dar, extrem de rar, mai apare câte un exemplar care să-mi provoace admiraţie. Speranţa încă mai există…