M-am gândit să-mi descarc of-ul cu privire la un fenomen destul de ciudat pe la noi. Bine, devine ciudat doar în comparaţie cu ce se întâmplă prin alte părţi, la noi se pare că este ceva cât se poate de normal. Mai exact, încă nu îmi pot da seama ce se petrece la noi cu un soi care, prin alte zone, este considerat un fel de Sfânt Graal pentru vinificatori. Mulţi îi caută expresia desăvârşită, dar foarte puţini reuşesc să o atingă. Da, aţi ghicit, este vorba despre Pinot Noir.
Nu este prima oară când atac acest subiect. România se poate lăuda ca fiind una dintre puţinele zone din lume în care soiul cu pricina beneficiază de un climat favorabil. Da, mai toţi cunoaştem povestea; fragilul şi capriciosul Pinot nu poate prinde rădăcini pe unde i se năzare pamânteanului, ci doar în anumite zone specifice şi doar în anumite condiţii pedo-climatice. Pe lângă acest aspect, este şi un soi care necesită o atenţie maximă de-a lungul perioadei de vegetaţie, pănă în punctul final al transformării în sfântul vin. Doar cei mai pricepuţi şi mai răbdători dintre viticultori pot realiza un lichid cu adevărat reuşit. Nu degeaba a ajuns Burgundia o legendă. Nu degeaba un Pinot bun se vinde pe bani mulţi. Exemplele cu adevărat inspirate te pot purta în cele mai înalte sfere ale divinului, tot aşa cum cele mai puţin reuşite te pot arunca în cotloanele întunecate ale nepăsării sau chiar dezgustului.
Revenind în sfera mioritică, încă este un mister ce se doreşte cu adevărat din acest soi. Se cultivă pe suprafeţe oarecum întinse, dar pare că este tratat drept un obiect din gama “diverse”. În plus, de nenumărate ori mi se lasă impresia că mulţi îşi bat joc la propriu de un soi care, pentru o bună parte a maniacilor din lume, este ‘ăl mai nobil printre nobili. M-am săturat să vad variante demiseci, demidulci şi chiar dulci (ba chiar “înnobilate” cu Merlot), ca şi cum avem de-a face cu un soi de rang inferior, demn de dispreţ. Iar despre variantele seci nu pot spune mare lucru. În afară de câteva exemple corecte şi ieftine de la Recaş, precum şi variante ceva mai elevate de prin land-ul transilvan, nu găsim ceva care să facă cinste soiului respectiv. În Dealu Mare, dăm peste un haos total; tipicitate de o cauţi cu lupa, o densitate şi o extractivitate care nu prea îşi au locul în peisaj, baricare masivă, scăpată de sub control, etc. Poate cei de la Domeniile Franco-Române şi SERVE să sară puţin din schemă, dar cam atât.
Şi am mai observat o tendinţă a cărei logică îmi scapă cu desăvârşire: apar din ce în ce mai multe variante rose, produse exclusiv din Pinot. OK, înţeleg să faci spumante în acest stil (unde mai pui că aceste variante sunt şi cele mai scumpe, de obicei), dar cum să iroseşti în asemenea hal potenţialul unui asemenea soi? Toate astea mă fac să cred că, de fapt, cei mai mulţi vinificatori de pe aceste plaiuri nu doresc să-şi bată capul cu un astfel de capriciu. Ori, pur şi simplu, nu se pricep. În acest caz, aş prefera să renunţăm la plantaţiile de Pinot, decât să ducem în derizoriu ceva ce ar putea oferi vinuri minunate. În timp ce alţii, lipsiţi de “tradiţia” noastră milenară şi-au construit o faimă pe plan mondial (vezi Noua Zeelandă sau Oregon), ai noştri preferă sa dea cu piciorul unei oportunităţi, mulţumindu-se cu simpla lui prezenţă pe dealurile patriei.
Domnilor, eu vă propun să o lăsaţi baltă. Nu de alta, dar chiar există şi oameni care şi-au propus să exploateze potenţialul unor soiuri de rang inferior şi, culmea, chiar au reuşit. Pentru ei am tot respectul.
