Recunosc, sunt un conservator. Îmi plac dopurile de plută, cu bune și cu rele. Cel mai mult îmi plac dopurile scumpe, pe care îți face plăcere să le atingi, să le ții în mână, să le verifici elasticitatea, să le miroși – chiar și atunci când vinul aproape că n-a lăsat nicio amprentă olfactivă pe bucățica de scoarță de stejar adusă tocmai din Portugalia. Le recunosc meritele tuturor celorlalte dopuri, de sticlă și de polimer, de plută reconstituită, ba chiar și capselor cu filet.
Știu, pe undeva, că dopul cu filet (pilfer) este opțiunea normală când bei o sticlă de vin pe munte, la un picnic, unde paharele de plastic (dacă există și acelea) aruncă în derizoriu procesul ritualic impus de tirbușon. Sunt de acord că nu are rost nici să cheltuiești aiurea, nici să „distrugi copacii”, mai ales când faci vinuri care trebuie băute mai repede de doi-trei ani. Nema evoluție în sticlă, canci microoxigenare, zero interes pentru a păstra altceva decât fotograma unui moment din viața vinului – acela în care e plin de arome de fructe sau flori, are alcoolul fix cât trebuie pentru a-ți rezolva nevoia, însă nu te învață nimic, nu spune nici o poveste, nu poartă cu sine nici un loc, nici un om, nici o furtună de vară sau vreun frig prematur. Există aceste vinuri și există oameni pentru ele.
Văd dopul cu filet ca pe un pas spre momentul în care ne vom petrece zilele în fața calculatoarelor, hrăniți intravenos, minând după bitcoini. Însă dopul cu filet mă sperie mai puțin decât vinul albastru. Mă rog, acum există și portocaliu, și galben-electric, și verde-praz, dar parcă cel albastru mă sperie cel mai tare – și nu atât vinul, cât potențialul său succes. Pe o piață pe care producătorii, distribuitorii, jurnaliștii, sommelierii și o mână de patroni de restaurante și baruri se chinuie de mai bine de un deceniu să o educe într-ale oenofiliei, vinul albastru este o oprire subită, un abandon al cursei exact când ți se părea că ai intrat în ritmul potrivit. „E doar colorant alimentar, nu afectează gustul”, îmi zice vânzătorul. „Da, dar de ce?”, îl întreb. „De ce nu?”, zâmbește el.
Îi știți pe fonfăiții care se uită un sfert de oră la pahar înainte să guste vinul? O parte dintre ei chiar știu ce fac. Se uită să vadă dacă este oxidat, dacă are alcool mult, dacă extractul este peste medie, dacă nuanțele de pe margine corespund vârstei, soiului și locului de proveniență declarat pe etichetă. „Mda, e un albastru de cerneală Pelican, cu inflexiuni violacee de Dr. Oetker. Probabil un chardonnay de Noua Zeelandă, crescut pe un platou la mare altitudine…”.
Un posibil succes al vinului albastru este exact ce trebuie, în societatea asta de tranziție între ironia postmodernă și cinismul postuman, pentru a distruge definitiv încercarea de a crea un public cunoscător de vin în rândul noii generații. Este o palmă dată amărășteanului care, după un an de chin, stă lipit de tancurile de inox și de butoaie care să scoată exact rubiniul palid pe care îl presupune un Pinot Noir de pe un teren argilos, exact nuanța de a doua foiță de ceapă a provençal-elor, exact coralul sau trandafiriul roze-urilor care să-ți facă ție concediul la mare suportabil. Este un „nu contează, bă!”, aruncat generațiilor care au încercat să răspună nevoii permanente de mai bine. Este un soi de film care se termină după 15 minute, exact când teroriștii o fură pe fata lui Liam Neeson. Nu îmi stă în fire să spun despre vreun vin că e prost, de nebăut sau măcar mediocru. Dar sper din tot sufletul ca vinul albastru să nu aibă succes.
