BURNOUT-ul diversității sau cum te poți bucura de ACELAȘI VIN ÎN FIECARE SEARĂ DE VACANȚĂ!
Nu există încă un cuvant românesc pentru „burnout”. După literatura de specialitate, este un sindrom care „reprezintă o stare de epuizare fizică, psihică și emoțională produsă de stresul prelungit, în general la locul de muncă, fiind o consecință a dezechilibrului dintre cerințe, resurse și gradul de satisfacție profesională”. La nivel didactic este deja înregistrat și „diversity burnout”, adică o stare de epuizare adusă de contactul direct, prelungit, de nevoia constantă de autocontrol în relaționarea profesorilor cu elevi proveniți din toate națiile, culorile și culturile. Ca să nu mai vorbim de orientările sexuale.
Desigur, aș putea fi acuzat că abordez subiectul ridiculizându-l. Nu asta vreau. Știu că e o afecțiune serioasă și n-ar trebui luată în glumă. Dar nu glumesc. Folosesc conceptul ca o analogie. Până la urmă, analogia nu e înca politic sau altcumva incorectă.
Așadar cred că există un soi de burnout al diversitații și în lumea vinului. L-am experimentat de curând. Prea multe vinuri de degustat, prea multe texte de scris, ăla e din Argentina, ăla din Africa de Sud, ăsta e din Dealu Mare, ba nu, e din Italia. Știu, e de râs, mă plâng de ceea ce alții își doresc. Cum ar fi abundența de vin, mai mult vin decât e sănătos să ai la dispoziție. Si presiunea. Malbecul acesta trebuie degustat azi și scris tot azi, Saint Emilion-ul până joi, spatburgunder-ul rosé tot joi și articolulul despre Fetească neagră maxim sâmbătă…
Așa încât la un moment dat am zis: stop! Nu vinului, ci diversității. Urma să plec într-o vacanță și mi-am zis: la cină va fi un vin, un vin și doar atât, același vin toată perioada. Am stat, m-am gândit la locul disponibil din portbagaj și a ieșit câstigător un bag-in-box. Stați, nu e tocmai acel tip deburnout la care poate vă gândiți: comun, demisec și ieftin. Ci unul produs de o cooperativă din Côtes du Rhône, ale cărei vinuri le-am testat și îmbuteliate. Un producător terra vitis, cu filosofie „naturală”, drojdii sălbatice, sulf puțin etc.
Ok, eu și același vin vreo 10 zile. La prima vedere, e simplu. Deguști vinul prima oară, ăla e, doar n-o să se schimbe! Ca la un concurs, nu? A doua zi la fel, a zecea tot așa. Ei…ba bine că nu!
Aș putea scrie un jurnal al degustării aceluiași vin 10 zile la rând. Unii ar zice: „știam că habar n-ai, de aia ți-a ieșit diferit”. Ok, băieți, bine că sunteti voi deștepti, cum se zice!
Lucru ciudat, nu? Să ți se pară același vin la pungă diferit în funcție de ziua degustării. Altfel în prima zi, când era cald, altfel după pârtia pe viscol, mai taninos, apoi mai plat în seara carnaților de mistreț, foarte „pe fruct” în altă zi, cam „fierbinte” după două ore de călărie la -10 grade, incredibil de băubil, aproape fără nevoie de analiză sau scrupul, după cinci ore de condus…
Același vin, atâtea experiențe diferite. Sigur, acesta nu e tocmai etalonul vinului de consum curent, deși de aceea l-am cumpărat: pentru ca l-am mai băut cândva și mi s-a părut perfect pentru consum nepretențios. Doar că, în ziua a patra sau a cincea, vinul ăsta mi s-a părut chiar adânc, profund. N-am mai regăsit sentimentul în celelalte zile, dar voi ați mai regăsit prima iubire, după prima? Șocul frumuseții unei piese muzicale a o mia oară? Ați resimțit aceeași măreție la a doua lectură a unei cărți celebre? Eu nu, și vă invidiez dacă voi puteți…
Cred că, dacă e vreo concluzie de tras din acestea, pe langă filosofia evidentă, a teoriei că nu există obiect estetic de unul singur, ci doar ca parte dintr-un fenomen, din relaționarea dintre observator și obiect, dintre mine și vin, ca să simplificăm, ar fi că întâlnirea cu un vin este unul dintre miracolele mici ale vieților noastre și care ar trebui tratată cu respect. În fond, nu știu cât de vie e ființa numită vin, despre care vorbește clișeul, dar accidentul coliziunii dintre mine și ea, ar trebui să fie așa tot timpul: viu, unic și, pe cât posibil, irepetabil. Ce să-ți dorești mai mult de la un vin?
Articolul de opinie a fost semnat de George Mitea
