Acest subiect a fost pe ordinea personală de zi, ȋncă din anul 2009, atunci când am ȋnceput scriitura despre vin. Au trecut deja mulţi ani de atunci, iar viziunea mea asupra acestei probleme nu s-a modificat consistent. Din contră, preţurile pentru vinurile autohtone au tot crescut ȋn această perioadă. Motivele sunt diverse, iar unele dintre ele ţin efectiv de profilul “original” al pieţei de la noi. Nu are rost să intru acum ȋn amănunte, că mi-ar trebui câteva articole stufoase doar pentru a zgârâia puţin suprafaţa.
Ȋn schimb, am să citez dintr-un interviu mai vechi, acordat de un Master of Wine (cea mai ȋnaltă distincţie din industria vinului), pe numele ei, Angela Muir. Spre deosebire de noi, cei care ne zbatem de pomană pe aici, Angela nu are nici un fel de interes personal pe aceste meleaguri. Ceea ce, din start, atrage după sine o doză suplimentară de obiectivitate, indiferent dacă unii consideră că are dreptate sau nu. Eu sunt unul dintre cei care ȋi dau dreptate, deoarece această declaraţie se ȋntâmplă să coincidă cu ale mele convingeri:
“Unul dintre cele mai mari plusuri ale vinului românesc este şi cel mai mare minus: România se numără printre producătorii relativ mari de vin din lume, care sunt capabili să consume tot ceea ce produc. Din acest motiv, de multe ori nu există o apetenţă reală pentru piaţa externă. Aşa se poate explica viteza replantărilor de viţă de vie. Ȋn acelaşi timp, poate să indice faptul că există din ce ȋn ce mai puţin interes al producătorilor faţă de ceea ce face concurenţa internaţională. Ȋn toate ţările din fostul bloc est-european există tendinţa de a se consuma şi de a se plăti mai mult pentru vinurile produse de nou-apărutul val de producători mici, producători care investesc ȋn calitate. Acest lucru dăunează ȋn competiţia cu vinurile din afara graniţei, deoarece preţurile celor mai interesante vinuri produse local ajung adesea la cote nejustificat de ridicate. Ȋn România, raportul calitate-preţ nefavorabil, aşa cum l-aş vedea eu pe o piaţă precum cea din Marea Britanie, are un efect dăunător asupra unei mase importante de vinuri, care sunt plăcute, ȋnsă nu atât de serioase ȋn intensitate, longevitate şi atractivitate, ȋncât să te determine să dai pe ele preţurile pe care le solicită. Cu toate acestea, este foarte adevărat că, ȋn marea lor majoritate, aceste vinuri sunt mult mai agreabile decât erau cu 20 de ani ȋn urmă.”
Vă rog să parcurgeţi cu atenţie spusele Angelei. Este un MW cu experienţă infinit mai mare decât a tuturor blogger-ilor şi influencer-ilor la un loc, dar ca să vezi ce chestie, dom’le: unii dintre noi spunem asta de nu ştiu cât timp ȋncoace. Am fost făcuţi ȋn toate felurile, nişte nepricepuţi care nu ştiu cum stă treaba cu mirobolantul vin românesc, cu marketing-ul ȋntortocheat şi plin de secrete inaccesibile profanilor, etc. Deschideţi ochii şi ciuliti urechile, dragi producători! Nu este nici o conspiraţie sau rea voinţă din partea nimănui, este realitatea ȋn care ne scăldăm cu toţii, fie că ne place sau nu să o recunoaştem.
Ȋntr-adevăr, la final, tot ceea ce contează este raportul dintre cerere şi ofertă. Ȋnsă acest aspect nu schimbă fondul problemei. Chiar dacă sunt unii producători care fac vinuri mult mai interesante decât alţii şi care ar merita acel extra la preţ, aceştia sunt mult pre puţini. Nu, nu este o idee strălucită nici să ne vindem foarte ieftin, doar trebuie să găsim o cale decentă de mijloc, care să ne permită supravieţuirea ȋntr-o piaţă deschisă şi din ce ȋn ce mai concurenţială, pe zi ce trece.
