Istoria unui Premier Crû: Château Lafite-Rothschild, DE LA VIN DE ABAȚIE LA LUXUL SUPREM

Lafite…ce nume învăluit în legendă şi mister! Considerat de mulţi reprezentantul cel mai de seamă al regiunii Bordeaux şi, implicit, unul dintre cele mai bune vinuri din lume. Dacă este sau nu unul dintre cele mai bune poate deveni o discuţie inutilă şi 100% subiectivă. Dar, cu siguranţă, Lafite rămâne unul dintre cele mai faimoase nume ale planetei. Născut în umbrele începutului de Ev Mediu, Lafite este astăzi unul dintre cele mai valoroase domenii din Bordeaux, producând un vin îndeobște cunoscut ca „vinul mai marilor lumii”.

Deoarece istoria acestui mare château este una destul de alambicată şi bine documentată, vom face această excursie prin istorie în mai mulți pași. În prima parte, ne vom apleca exclusiv asupra istoriei şi legendei din spatele numelui, până la achiziţia sa de către familia Rothschild, urmând ca, în cea de-a doua, ne vom concentra asupra proprietăţii în sine din era Rothschild, asupra caracteristicilor de terroir şi a vinurilor produse aici.

Istoria Lafite

Începuturi 

Cum se întâmplă de cele mai multe ori în cazul marilor proprietăţi din Bordeaux, să determini exact începuturile acestora este o misiune aproape imposibilă. Poţi găsi informaţii disparate ici şi colo, dar este extrem de greu de stabilit un punct fix în axa spaţiu-timp.

Originea numelui “Lafite” este una uşor de ghicit, mai ales pentru cei familiarizaţi cu limba franceză. Provine din termenul „fite”, care înseamnă „colină” sau „dâmb”. La fel se traduc şi următorii termeni: „motte”, „cos” sau „tertre”. Acum, dacă veţi arunca o privire în clasificarea de la 1855, poate veţi găsi şi numele care conţin aceşti termeni.

Este general acceptat că istoria Lafite poate fi împinsă în timp până în anul 1234, atunci când apare menţionat un anume Gombaud de Lafite. Acesta era stareţul mănăstirii Vertheuil, aflată la câţiva kilometri nord de Pauillac. Ceea ce nu se ştie cu exactitate este dacă numele respectiv a avut o conexiune cu propritatea în sine. Potrivit lui Abbe Burein, un individ care a scris variate eseuri despre Bordeaux şi ale sale vinuri spre sfârşitul sec. 18, Lafite ar fi fost o veche proprietate (seigneurie) datând din sec. 14. Acelaşi Abbe susţine că ar exista o menţiune a unui anume Jean de Lafite, în documente datate 8 martie 1355.

În anul 1558, Jacques de Becoran, senior al domeniului Lafite, a vândut lui Simon de la Begorce aşa-numitele „agrieres”. Acestea reprezentau un fel de impozit în produse agricole datorat unui senior feudal, ca urmare a folosirii unei suprafeţe din proprietatea respectivă. Se presupune că, la acel moment, ar fi existat şi plantaţii cu viţă-de-vie pe domeniu, cu toate că nu reprezentau culturile majoritare.

La o scurtă perioadă după acest episod, proprietatea a căzut în mâinile familiei lui Saubat de Pommiers, Baron de Breuil. În 1653, seniorul domeniului era Joseph Saubat de Pommiers, care a murit în 1670, nelăsând în urmă nici un moştenitor pe linie de sânge. Văduva sa, o anume Jeanne de Gasq, s-a căsătorit pentru a doua oară cu Jacques de Segur, proprietarul unui alt château cunoscut, Calon, şi senior peste alte numeroase domenii în regiune. Ei bine, acesta devine momentul crucial în care istoria Lafite începe cu adevărat.

Familia Segur

Cel mai probabil, odată cu intrarea în scena a lui Segur, Lafite a trecut la plantaţiile viticole pe scară largă. Într-un soi de manifest al domeniului din 1680, există numai puţin de 6 referinţe la viţa-de-vie şi podgorii, şi toate la plantaţii recente.

Jacques de Segur a murit în 1691, iar moştenitorul a devenit unul dintre fiii săi, Alexandre. În 1695, acesta s-a căsătorit cu Marie-Therese de Clauzel, moştenitoarea unei alte proprietăţi faimoase, Chateau Latour. Şi iată cum familia Segur a reuşit “performanţa” de a fi implicată în gestionarea a două dintre cele mai faimoase podgorii din lume. În aceste condiţii, nu este de mirare că Nicolas-Alexandre, fiul celor doi menţionati mai sus, a ajuns să fie cunoscut drept Prinţul Viilor.

Atât Alexandre, cât şi Nicolas au demarat un plan de expansiune a plantaţiilor. Între 1735 şi 1744, producţia medie a domeniului era de 108 butoaie (tonneaux, adică 900 litri/per butoi). Cum producţia acelor vremuri avea o medie de circa 15 până la 20 de hectolitri la hectar, suprafaţa podgoriei trebuie să fi depăşit 50 de hectare. La momentul morţii sale în 1755, Nicolas-Alexandre devenise deja cel mai bogat om din Bordeaux, averea lui fiind evaluată la 2.400.000 de livre. Ca fapt divers, Lafite valora 707.000 livre, în timp ce Latour era evaluat undeva la 522.000 livre. Latour fusese vândut în 1670 cu circa 64.000 livre, ceea ce înseamnă că cele două legendare domenii crescuseră în valoare de circa 8 ori, în decursul a 85 ani. Şi asta datorită, în principal, doar producţiei de vinuri fine.

Fiul risipitor

Segur a avut 4 fiice, dintre care Marie-Therese, s-a căsătorit cu Alexandre de Segur-Calon, prefectul Paris-ului. Lafite a trecut către fiul lor, Contele Nicolas-Marie-Alexandre, printr-un act datat 1763. Deoarece acesta din urma era minor, proprietatea a fost iniţial administrată de tatăl său. Din nefericire pentru Lafite, contele nostru s-a dovedit a fi un risipitor de zile mari. Într-un sfârşit, a fost nevoit să fugă în Olanda pentru a scăpa de creditorii săi, fiind astfel forţat să scoată Lafite la vânzare. Domeniul a fost achiziţionat de misteriosul M. de Monthieu la data de 9 noiembrie 1784, pentru o sumă foarte mare la acea vreme: 1.012.000 de livre. Totuşi, din cauza unei prevederi obscure din legea franceză şi aplicabila pentru Lafite (conform căreia, prima opţiune de cumpărare trebuia să aparţină rudelor), Pichard, preşedinte al „Parlamentului” din Bordeaux şi un văr îndepărtat al familiei, a reuşit să recâştige Lafite în 1786, pentru aceeaşi sumă de bani.

Din nefericire pentru Pichard, acesta a fost ghilotinat în perioada haosului care a urmat Revoluţiei Franceze. Astfel că, la 12 septembrie 1797, Lafite a fost vândut ca „bun naţional”. Între timp, se pare că preţul aproape se dublase. Cu toate că fusese evaluat la, atenţie!, 1.286.606 franci şi 25 de centime (!!), Lafite a fost achiziţionat pentru suma de 2.003.000 franci, de către olandezul Jean de Witt. În actul care a parafat tranzacţia, Lafite este descris drept „premier crû de Medoc”. De asemenea, se menţiona că podgoria nu suferea în cazul unui îngheţ şi că era bine întreţinută. Prima variantă olandeză nu a avut o viaţa prea lungă din cauza problemelor financiare întâmpinate de Jean de Witt. Iar Lafite a ajuns încă o data la vânzare. În decembrie 1800, a fost achiziţionat de următorii comercianţi olandezi: Vos van Steenwyck (din Zwolle), Berg şi Goll de Franckenstein (din Amsterdam).

Un nou inceput pentru Lafite

Intrarea în secolul 19 a coincis cu sosirea pe scenă a uneia dintre cele mai importante familii din istoria zonei Medoc. Pentru următoarele trei generaţii, afacerile Lafite au fost conduse de familia Goudal, mai întâi prin intermediul lui Joseph, cel care şi-a început treaba în 1797. Coincidenţă sau nu, 1797 reprezintă şi cea mai veche recoltă aflată încă în vinoteca Lafite. Joseph lucra cu normă redusă la Lafite, primind un comision de 5% din valoarea unei recolte.

Odată cu sosirea la cârmă a familiei Goudal, avem şi primele înregistrări amănunţite cu privire la administrarea domeniului, inclusiv detalii despre viticultură şi strategii de marketing. Din aceste înregistrări putem afla că, la începutul secolului 19, plantaţiile erau dominate de Cabernet, Malbec şi Verdot (ba chiar şi de Syrah) dar, surpriză, nici urmă de Merlot încă. Mai sunt menţionate unele soiuri obscure, printre care şi albe. În următorii 30 de ani, aceste plantaţii considerate mai puţin valoroase au fost înlocuite dar, din nou, soiul Merlot nu-şi va face apariţia decât  pe la mijlocul secolului.

Foarte puţine sticle erau îmbuteliate la proprietate şi, mai ales, cele din stocurile personale ale proprietarilor şi ale unor angajaţi. Aproape toată producţia părăsea portul Pauillac, în primăvara imediat urmatoare recoltei. Cea mai mare parte din această producţie era destinată Britaniei şi vândută prin intermediul comercianţilor englezi, care deţineau filiale în Bordeaux: Johnston, Barton şi alţii.

Comercianţii olandezi de care aminteam mai sus, au rămas proprietarii Lafite până în vremea Restauraţiei. În 1816, aceştia au vândut Lafite către o anume Barbe-Rosalie Lemaire. După care urmează un episod cel puţin ciudat şi misterios. Pentru o lungă perioadă de timp s-a crezut că Madame Lemaire a vândut proprietatea în 1821 lui Samuel Scott, un membru al Parlamentului englez. De ce s-a crezut acest lucru? Unul dintre principalele motive ar fi fost că, în numele lui Scott, Lafite a fost listat în toate ghidurile pentru vinurile de Bordeaux şi, mai ales, în actul care a dus la clasificarea din 1855. Abia între anii 1970 şi 1990, adevărul despre această presupusă tranzacţie a fost scos la iveală. Cel care a început investigaţiile amanunţite a fost Cyril Ray în cartea sa, „Lafite”. Mai apoi, întreaga afacere a fost dezvăluită de profesorul Rene Pijassou. Aşa-numita „vânzare Scott” a fost o simplă fabricaţie. De ce toată această tevatură? Totul a început cu binecunoscutul Cod Napoleonic. Acest act a decretat că dreptul primului născut la moştenire nu există. Madame Lemaire şi cele trei fiice ale sale nu au dorit însă ca Lafite să fie divizat după decesul mamei. Singura ei dorinţă a fost ca domeniul să treaca în moştenirea exclusivă a fiului ei, Aime. Şi iată cum a apărut falsa vânzare a proprietăţii, din 1821.

Aime a murit în 1866, fără moştenitori direcţi, iar cele trei surori ale sale au fost nevoite să iasă la suprafaţă, suferind astfel consecinţa unei simple amenzi nominale. În curând, a venit şi decizia acestora de a vinde Lafite. Moment în care familia Rothschild va ajunge în lumina reflectoarelor. Dar detalii despre ceea ce s-a întamplat ulterior, în episodul următor…