Am ȋmplinit deja 11 ani de când am ales calea scriiturii dedicate vinului. O fi mult, o fi puţin, nu doar eu sunt ȋn măsura să decid. Şi puţinii mei cititori au avut marea lor contribuţie la ȋncăpăţânarea mea de a mă lupta de multe ori cu morile de vânt. Pentru că, nu-i aşa, modelul lui Cervantes se aplică ȋn multe domenii şi mai toţi ne-am găsit, la un moment dat, ȋn situaţia comic-amară a lui Don Quijote.
Ȋn toţi aceşti ani, a trebuit să “ȋndur” multe: laude, ȋncurajări, bucurii, dar şi atacuri directe şi brutale, mai ales din partea industriei de profil, prin diverşi reprezentanţi ai săi: de la proprietari, manageri, până la mici trepăduşi desprinşi parcă din birourile ȋntunecate ale lui Kafka. Pe lângă nenumăratele vinuri ȋncercate şi disecate pe hârtia virtuală, am şi lătrat ca un câine turbat atunci când mi s-a dat ocazia sau materialul de rigoare. Pentru că industria noastră de vin, oricât de binişor se mişcă ȋn ultima vreme, ȋncă are hibe de dimensiunea unei găuri negre şi gravitează ȋntr-un univers unde haosul este cuvântul de ordine. Au fost şi unele avantaje, prin numeroasele mostre primite de la un producător sau altul. Nu asta am urmărit vreodată, decizia de a trimite astfel de mostre a aparţinut exclusiv expeditorului. Şi eu chiar cred că am reuşit să fiu echidistant, pe cât posibil şi ȋn limitele normale impuse de situaţie. Ipocrizia nu face parte din arsenalul defectelor care ȋmi caracterizeaza natura umană. Sau cel puţin aşa ȋmi place să cred.
Impasul a intervenit atunci când, sătul de lătrăturile pierdute ȋn ceaţa ignoranţei, am renunţat pentru o perioadă să-mi mai ascut cuţitul criticii acide. Ȋn primul rând, atunci când ajungi ȋn pielea mai sus amintitului Don Quijote, intervine o stare de lehamite izvorâtă din evidenta inutilitate a unui demers. Din păcate, nu mai trăim vremurile romantice ale cavalerismului dus până ȋn pânzele albe, ci am ajuns să folosim maceta pentru a tăia lianele junglei sociale. Câteodată, să ignori este cea mai bună soluţie pentru a nu aluneca definitiv ȋn abisul nebuniei. Dacă ignori ce şi pe cine trebuie, atunci mai există o şansă de a nu deveni senil din fragedă adolescenţă.
La final, aş dori să fac o precizare şi sper să fie clar odată pentru totdeauna: nu sunt critic de vin profesionist şi nu m-am considerat vreodată aşa ceva. Producătorilor sau diverşilor implicaţi ȋn industrie le scapă un lucru important, atunci când se lansează ȋn atacuri gratuite la adresa celor ca noi: ȋn primul rând, suntem simpli consumatori. Din momentul ȋn care x sau y ȋşi scoate banii din buzunar pentru a achiziţiona vinul lui z, treaba devine chiar atât de simplă. Din acel moment, este dreptul meu să-mi exprim părerea aşa cum cred de cuviinţă. Pentru că, ȋn 99% din cazuri, o fac pe banii mei. La sfârşitul zilei, totul se rezumă la o banală relaţie vânzător-cumpărător. Iar la acest capitol, ai noştri sunt cam repetenţi. V-am plictisit destul, mulţumesc pentru atenţie.
