Editorial

Cu sinceritate, despre prețul vinului (ep. 2)

Sursa foto: SassySipNYC

După ce am discutat, în prima parte, despre costurile legate de struguri, DOC și metode de vinificație, a venit vremea, cum am promis, sa ne referim și la una dintre componentele fundamentale ale prețului vinului – cheltuielile de marketing…

 

Așa, producătorul a obținut un vin. E corespunzător maturat, gata de a fi delectat de consumator. Ce face cu el? Alte costuri! Echipe de vânzări, departamente întregi de marketing, costuri cu exporturile (dacă are și vrea), reclamă, marketing, branding, agenții de PR, distribuitori, accesorii care sa împingă vinul in locante (umbrele, tirbușoane, coperți de meniuri), cheltuieli cu promotori (somelieri, alți comunicatori), mostre pentru presă și influenceri. Bani, bani, bani!

Și lăsăm la urmă caracterul limitat. E una să produci un vin în sute de mii de sticle, alta să îți iasă doar câteva mii. Și îți ies câteva mii, fie pentru că vinul provine dintr-o vie limitată geografic, cunoscută pentru calitatea strugurilor, din diferite plaiuri și așa mai departe, fie pentru că seria poate fi în fapt o selecție din cele mai reușite vinuri din cramă. Adică în diferite butoaie vinul poate evolua mult mai bine, nu toate butoaiele sunt la fel, nici ca nivel de prăjire, nici ca dimensiune (evident impactul lemnului fiind mai redus în vase de dimensiuni mai mari).  Mai e și sfântul raport cerere/ofertă. Dacă crama a scos an de an un vin la 40 de lei în 50.000 sticle, care s-a vândut tot în 2 luni, aveți dreptul la două încercări ca să ghiciți ce se va întampla cu prețul anul următor. Zic două, pentru că e la fel de posibil ca prețul să rămână la fel, în schimb din 50.000 să se facă 100.000 de sticle, cel mai probabil cu un mic rabat la calitate.

Așa încât, atunci când vedeți o sticla de (să zicem) Cabernet sauvignon din Dealu mare, diferențele de preț pot fi destul de mari, în funcție de variabilele de mai sus.

Apoi, mai ales în cazul producătorilor nou intrați în piață, sau al unor noi game de la cei mai vechi, apare și un mod de prețuire care poate părea arbitrar și chiar ușor…incorect, din punctul de vedere al consumatorului. Este stabilirea prețului prin poziționare în piață. Adică prețul sticlei nu este stabilit în mod total și esențial de elementele de mai sus. Pur și simplu crama respectivă își evaluază produsul în funcție de prețurile deja existente în piață la aceeași categorie de produs. Le-a ieșit o Fetească neagră foarte bună?  E posibil să se gândească că e la fel de bună ca altele din piață, să zicem din gama premium pentru Horeca, se uită în dreapta și în stânga, ies din sala de degustare și zic: e la fel de bună ca oricare, 50 de lei fără tva e prețul la poarta cramei! Și uite așa, va ajunge în magazine adăugând alte costuri la 70-80 lei.

Acest mod de gândire poate sa dea rezultate bune pentru cramă, iar consumatorul să nu se simtă înșelat. Asta dacă au dat dovadă de realism din capul locului. Dacă, însă, poziționarea a fost aspirațională, iar vinul e lăsat ușor în spate față de pretențiile producătorului, atunci să nu ne mirăm că vom vedea acea etichetă îmbăbrânind în rafturi. Sunt cazuri în care, după ceva timp în care rezultatele nu apar, producatorul să scadă prețul, deși va fi cam umilitor pentru el. Dacă mă întrebați pe mine, mai bine mai târziu decât niciodată!

Dacă am vorbit despre vinuri scumpe până acum, hai să zicem câte ceva și despre cele ieftine, nu de alta, dar nu vreau să las impresia că vinurile scumpe sunt scumpe arbitrar. De fapt, știți, ar fi mai bine să utilizez eufemisme. Nu scump, ci premium sau superpremium, nu ieftin ci entry-level, vinuri de larg consum etc. Dar…pe cine păcălim?

Să luam cazul unul vin dintr-o gamă populară. Poate ați văzut reclama la televizor.

Să zicem că avem un Sauvignon blanc care costa 15 lei și care se găsește literalmente peste tot: de la chioșcul din colț, la hypermarket, chiar și în unele magazine specializate și restaurante. Vă dați seama ce costuri incumbă această ubicuitate comercială? Apoi, campaniile publicitare pot costa enorm. Unde credeți că se va regăsi acel preț? Baricuri, maturare? Nu prea cred! Dacă stă o lună la sticlă e deja prea mult, mai ales la albe. În fond vedem aceste vinuri în raft la începutul lunii decembrie din anul de recoltă.

E DOC? Posibil, dar va fi mai greu. Sunt multe crame mari care procesează struguri cumpărați chiar și din alte podgorii. Vinul poate să fie chiar varietal, categorie nouă care indică doar că e din acel soi, dar posibil de oriunde din România. Adică 15% din Dogrogea, 70 din Vrancea și 15 din Banat. Cum s-a transportat până la crama? Must, struguri? Climatizare? Vorbim de septembrie, cand temperaturile pot fi încă de peste 30 de grade.

Ca rezultatul final să fie gustativ mulțumitor pentru noi, producătorul va trebui să depună niște eforturi suplimentare. Pe scurt, este probabil ca vinul să fie mai “industrial”, să se utilizeze mai multă știință și mai multe substanțe ajutătoare pentru producerea lui.

Haideți că v-am speriat destul. Dar cred sincer că e necesar să avem o bună raportate cu vinul. Nu poate exista prietenie acolo unde cei doi își ascund lucruri, nu-i așa?

 

Citește și partea întâi din „Cu sinceritate, despre prețul vinului”